Marius Socaci şi Paris-Brest-Paris 2015

6000 de ciclişti - peste 50 de ţări - 9 români - 1 arădean!

Marius Socaci este primul arădean care a participat Paris – Brest – Paris, cea mai faimoasa tură ciclistă de anduranţă.

Aşa cum au spus şi cei de la freerider.ro, Paris – Brest – Paris este „monumentul” turelor din această categorie a ciclismului: 1.200 km cu diferenţă de nivel de peste 11.000 de metri, limita de timp de parcurgere a traseului fiind de 90 de ore.
Cursa este organizată de către asociaţia Audax Club Parisien, asociaţie care a şi creat această tură în anul 1891, an în care a avut loc şi prima ediţie.
În „Tu-carte deschisă”, volumul lansat de către Natalia Micalona, Marius a povestit experienţa lui la această tură memorabilă.

Vă invităm să lecturaţi povestea care reflectă efortul pe care trebuie să-l depunem pentru a face performanță în viață.

În goană spre nicăieri

Cât de mult mai poți după ce nu mai poți deloc? Oare drumurile au vreun capăt? Unde nu-i răspuns, vai de picioare. Iar pentru cei care au căutat răspunsul și tot se mai întreabă încă, există ca pedeapsă cursele de anduranță. Cum ar fi, să zicem pentru început, Paris-Brest-Paris Randonneur. Dar întrebarea e, când ești pregătit pentru marea provocare? Nu te simți niciodată, până când te ia gura pe dinainte, după care nu mai există cale onorabilă de întoarcere. Atunci ești pregătit, restul sunt detalii.

DEFINIȚIE: Paris-Brest-Paris Randonneur este o cursă de anduranță pentru sportivii amatori, cu o lungime de 1.230 km, ascensiune totală de 12.300 m și termen limită pentru parcurgere de 90 de ore. Cine nu se încadrează în timp, să facă bine să se încadreze, pentru că altfel a mers degeaba. Se poate participa cu orice fel de bazaconie propulsată de forța musculară, dar premiantele clasei rămân totuși bicicletele de șosea.

Evenimentul are loc din 4 în 4 ani deși nu e olimpiadă, dar cam atât durează să uiți cum a fost și să te arzi din nou. Prima ediție a fost organizată în anul 1891, iar imediat după aceea, în 2014, s-a dat startul și în România la primele curse de anduranță sub egida Audax Club Parisien, de 200 km, 300 km, 400 km și 600 km, obligatoriu de parcurs pentru înscriere în cursa de la Paris. Astfel, ediția din 2015 a fost prima la care au participat și din România opt cicliști amatori: Marian Babeș (Făgăraș), Florian Boarnici (Sibiu), Iulian Ene (București), Ștefan Hodi (Lugoj), Viorel Piciu (Craiova), Cristian Soare (București), Paul Tchouala (camerunez rezident în Timișoara), apoi unul din Arad și în sfârșit, al nouălea dintre cei opt, Ovidiu Nodea (român din Făgăraș, dar stabilit în Italia).

Duminică, 16 august 2015: La Velodrome Nationale de Saint-Quentin-en-Yvelines, 6.000 de bicicliști din 64 de țări, așteaptă cu sufletul la gură să se dea startul ediției a 18‑a a cursei Paris-Brest-Paris. O armată de 2.500 de voluntari, dispersați pe o distanță de 600 de kilometri, au luat deja demult startul organizării cursei.

Cel mai important lucru e acum alimentarea cu combustibil, iar tot velodromul e o sală de mese. Stau și eu la rând aproape o oră, după care se termină mâncarea. Rămân câteva minute în stare de stupefacție, apoi mă dau de ceasul morții și reușesc să mănânc niște cartofi cu clătite, o tartă cu fructe și o frunză de salată.

De la ora 16 începe să se dea startul, eșalonat pe intervale de 15 minute, pentru grupuri de câteva sute de cicliști. Așteptarea în boxe ne ridică pulsul, mâinile tremură nervos, iar noi ne încurajăm reciproc și ne urăm succes. La ora 19 și 30 de minute emoțiile s-au sfârșit. Lăsăm și noi velodromul în urmă și ne îndreptăm încet spre ieșirea din oraș. Apoi drumul devine liber, mușchii s-au încălzit, energia dă pe dinafară, se turează motoarele și se rup rândurile. Se formează și se reformează grupurile care vor merge mai mult sau mai puțin împreună, fiecare încercând să-și găsească ritmul. După numai 12 kilometri, o ambulanță adună de pe jos primul finalist al cursei, cu fața numai sânge.

Singurul român din eșalonul meu era Paul, dar l-am pierdut curând și pe el. M-am lipit de un grup de slavi – nu știu exact din ce țară erau – și am muncit împreună cu ei. Mergeam totuși cam repede pentru așa un drum lung, iar efortul se făcea resimțit tot mai tare. Dar decât să merg prea încet sau să merg singur, mai bine așa. S-a lăsat încet noaptea.

Am participat fără o echipă de suport – la fel ca toți ceilalți români și ca mulți alții – având într-un rucsac toate obiectele personale, reduse la minimul necesar. Regulamentul permitea accesul echipelor de suport în punctele de control, astfel că se puteau face reparații la biciclete, se putea primi mâncare și haine de schimb, se putea dormi în rulote. Fără sprijin, te descurcai cu ce aveai la tine. Totuși, în toate punctele de control se găsea mâncare și energizante, iar unele aveau chiar și dormitoare, unde se aștepta însă eliberarea unui loc, pierzând timp prețios.

Se mergea încontinuu și noaptea, cu somn puțin sau deloc. Unii alegeau câteva ore de odihnă în confortul patului, în timp ce alții preferau să doarmă în grabă pe unde se nimerea: cu capul în farfurie, pe sub mese sau pe holuri, ori așteptau să cadă eroic pe marginea drumului. Cronometrul ticăia implacabil oricum ai fi ales să dormi.

Mesele erau însă în general respectate (excepție făcând bolizii supersonici, cu alimentare în timpul zborului, care funcționau cu pauze minime). În fiecare punct de control mâncai bine, timp în care îți mai îndreptai spatele și picioarele, după ce te așezai ca pe piuneze, scoțând un oftat de om trudit. Mestecai absent și fără gânduri, deși mai erau unii care găseau încă în ei puterea să glumească și să râdă.

În prima noapte nu cred că s-a odihnit nimeni. Am parcurs 140 km până la prima oprire, în Mortagne-au-Perche. Era trecut de miezul nopții dar am dat peste un fast food deschis încă, probabil datorită valurilor succesive de clienți rupți de foame care abia mai încăpeau pe ușă și care au devorat tot ce părea comestibil, ca o invazie de lăcuste. Am pierdut o oră ca să mănânc un sandviș cald, apoi mi-am făcut curaj să ies înapoi în frigul incredibil pentru o noapte de august. Mi-am pierdut grupul și nici nu mi-am mai găsit altul pe plac până la sfârșitul cursei.

După ce am pornit, vântul rece îmi pătrundea până la oase, dar pedalatul m-a încălzit repede.

Nici n-am pornit bine că am și ajuns la un punct de oprire oficial, în același oraș. Nu era un punct de control ci doar unul pentru servicii, spațios și neaglomerat, unde aș fi putut mânca fără să pierd atâta timp, dacă eram mai atent la foaia de parcurs. M-am uitat în jur și am plecat mai departe. După ce am ieșit din oraș, în bezna nopții, mi-a apărut în fața ochilor un peisaj feeric: o procesiune de nesfârșite luminițe ce șerpuiau tăcut de la un orizont la altul, ca o migrație planetară a licuricilor; era vremea viselor.

La ora 4 și 20 de minute am ajuns la primul punct de control, în Villaines-la-Juhel. Mi-am ștampilat cartela, am mâncat, apoi m-am scuturat de somnul care se cuibărise pe mine ca o mâță și am plecat mai departe. Începea o nouă zi frumoasă de vară și mai rămâneau de parcurs doar 1.010 kilometri. Am ajuns la punctul din Fougères, apoi în jurul orei 11, la Tinténiac. Era încă răcoare, sau poate că mi-era frig doar din cauza oboselii, însă după ce am mâncat am simțit nevoia să stau puțin la soare, întins în iarbă. Era plin de adormiți acolo în soarele cald, dar eu n-am reușit să adorm deloc, o fi rămas mâța aia la Villaines-la-Juhel. Am plecat mai departe, spre următoarele puncte din Quédillac, Loudéac, Saint-Nicolas-du-Pélem (unde a fost și un punct de control secret, nemenționat în foaia de parcurs), apoi Carhaix-Plouguer.

După-amiaza era caniculă, iar cei cu vehicule carenate, foarte aerodinamice, stricau toată aerodina­mi­ci­ta­tea mergând cu capacul ridicat în vânt, ca să mai ia un pic de aer. Nu știu cât de fiabile erau mașinăriile astea, dar am văzut și piloți-meșteri înnegriți de un maglavais de uleiuri și vaseline din cap până-n picioare. Sau poate era doar o superstiție să mergi uns așa, nu știu. În orice caz, fără să mă ung preventiv cu nimic, am reușit să parcurg drumul fără niciun fel de probleme tehnice.

Să merg cu bicicleta pe drumurile Franței era o experiență nouă și plăcută. Drumurile erau ca-n palmă, toate marcajele erau vizibile, iar capacele gurilor de canal erau la nivelul asfaltului. Șoferii nu mă claxonau nervos, nu-mi dădeau lecții cu reguli de circulație inventate și nici nu mă vânturau jos de pe șosea, ci așteptau calm în spatele meu, uneori până când îi îndemnam eu să mă depășească odată. În intersecții mi se acorda prioritate chiar și atunci când nu aveam. Peste tot, oameni ieșiți în stradă te încurajau și te dirijau, iar copiii întindeau mâna, să bați palma cu ei din mers. Unele familii improvizau tarabe lângă drum, ca să te servească cu cafea, ceai, sucuri, cornuri, clătite, biscuiți și ce mai aveau prin casă. Nicăieri însă, niciun câine care să te stimuleze să pedalezi mai tare.

Drumurile drepte sau în coborâre se terminau prea repede iar urcușurile se făceau parcă tot mai lungi și mai grele. După o vreme am întâlnit descălecați pășind apăsat și împingând la deal bicicleta nărăvită. Transfăgărășanul și Transalpina mi-au fost instructori buni, așa că delușoarele astea nu mai erau o problemă, dar adăugau și ele în doze mari oboseală și uzură.

Densitatea de bicicliști pe metrul pătrat scădea continuu odată cu distanța, coloana lungindu-se deja poate pe sute de kilometri. Mergând singur, am ratat undeva un marcaj de orientare și am luat-o într-o direcție greșită. Am făcut câțiva kilometri până când m-a ajuns din urmă un voluntar cu o mașină, care m-a întors din drum. Am avut mare noroc cu voluntarul ăla, că nu-mi lipsea deloc să mă trezesc deviat de la traseu cine știe pe unde.

Ajuns în Carhaix-Plouguer la ora 21 și 30 de minute, m-am hotărât să mai merg încă până în Brest și să mă odihnesc abia acolo. Brest era la jumătatea drumului, după care ne întorceam înapoi aproximativ pe aceeași rută. Poate că aș fi reușit astfel să parcurg tot traseul odihnindu-mă într‑o singură noapte. Încă înainte de lăsarea serii am întâlnit primii bicicliști care veneau deja din sens opus, în admirația celor pe care îi întâlneau în drum. O meritau pe deplin, erau cei care mergeau fără odihnă.

În scurt timp am fost cuprins de beznă, era a doua noapte de nesomn, de efort și de frig. În toiul nopții, răsărită din pământ ca printr-o minune, o rulotă cu tarabă mi-a mai încălzit sufletul cu ceai și cafea. Apoi, după un drum de câteva zeci de kilometri în urcare, în care efortul m-a ținut cald, a urmat o coborâre la fel de lungă în care n-am mai pedalat aproape deloc. Bluza cu mâneci lungi și jacheta subțire de ploaie n‑au putut opri vântul rece care mi-a sleit transpirația și mi-a înțepenit tot corpul. N-avea cum să fie atât de frig, iar Brest‑ul n-avea cum să fie atât de departe!

Pata de lumină a farului devenea din ce în ce mai cețoasă pe măsură ce ochii oboseau în efortul de a nu pierde vreun marcaj, ceea ce se putea întâmpla ușor dacă nu erai atent noaptea. Acum am înțeles de ce aveau unii pe biciclete niște proiectoare mai orbitoare decât farurile mașinilor atunci când ți le puneau în ochi, de se făcea ziuă pe unde mergeau. Dar mă bucuram când mă mai orbea câte unul care se întorcea din Brest, îmi confirma că sunt încă pe drumul cel bun.

Deodată, am simțit oceanul: o zare mai neagră decât restul negrului, un frig un pic mai rece și un miros de aer proaspăt, sau doar mi s-a desfundat nasul. Era un semn că am ajuns în Brest, iar în curând voi sta într-un pat moale și cald. N-a fost însă chiar atât de curând, pentru că toate locurile erau ocupate. Nu mai era loc nici pe jos, pe acolo pe unde era un pic de căldură. Din sala de mese am ieșit călcând peste oameni. Am așteptat o jumătate de oră proptind un perete, până când s-a eliberat un dormitor. Era ora 3. Patul strălucea ca un soare, dar trebuia mai întâi să-mi spăl sudoarea oțetită și să-mi scot frigul din oase cu un duș fierbinte. M-am pus în pat clănțănind din dinți de la apa abia dezmorțită, dar era atât de bine în pat! Nu-mi venea să adorm, trebuia să mă foiesc, să mă întind și să mă adun iar, să mă întorc pe toate părțile, să mă bucur de confortul patului. Dar inevitabilul s-a produs: doar o clipă am închis ochii, că și s-a și făcut imediat dimineață; înapoi în șa!

La scurt timp după ce am plecat din Brest mi-au cedat mușchii gâtului, de am rămas cu capul atârnând, ca o păpușă din cârpă pe bicicletă. Nu credeam că se poate întâmpla așa ceva. Mă puteam aștepta să mi se supere iar genunchiul drept, rămas capricios după o căzătură în urmă cu trei ani, sau mi se părea mai probabil să-mi pierd pe drum piciorul stâng, prins cu șuruburi după accidentul de anul trecut, dar nu să-mi cadă capul!

Nu mai vedeam drumul, vedeam doar cadrul bicicletei și roata din față. Mă puteam orienta doar după linia albă de pe marginea drumului, pe care o vedeam curgând pe sub mine, iar din când în când îmi ridicam capul cu mâna pentru o privire înainte. Nu puteam merge așa, eram abia la jumătatea drumului. Mi-am pus toată speranța într-un calmant. Degeaba. Am încercat să-mi leg casca de rucsac, ca să îmi țină capul ridicat, dar în poziția în care stăteam pe bicicletă îmi venea rucsacul pe gât. Mi-am dat atunci seama că n-aveam ce face, trebuia să merg așa cum pot.

În ziua aceea n-am făcut nici 180 de kilometri. Deși planul era să dorm doar în a doua noapte a cursei, m-am culcat din nou câteva ore în noaptea următoare, cu o haină făcută sul sub gât, sperând să ajute mai mult decât calmantul. La ora 3 am pornit din nou la drum, inițial binișor, dar după 50 de kilometri totul era la fel ca înainte.

Am continuat cursa fără să cer asistență medicală, de frică să nu-mi fie interzis să mai continui. Am fost un iresponsabil, eram un pericol în trafic, îi încurcam și pe ceilalți cicliști, dar trebuia să merg până la capăt. Am constatat cu ocazia asta că deși se comunica inteligibil, în limba engleză, se înjura indescifrabil, în limba maternă.

În orașe era un calvar: nu vedeam borduri, intersecții, semafoare, sensuri giratorii, vehicule, pietoni și nici marcajele de orientare. Apoi noaptea, puteam merge doar ghidat de lumina roșie din spatele vreunei biciclete pe care-o urmăream îndeaproape. Uneori, urmăriții mai făceau câte-o manevră prin care scăpau de mine și îmi pierdeam reperul. Mergeam acum aproape orbește, sperând să nu dau peste nimic. Trebuia să-mi regăsesc repede locul, altfel îl pierdeam definitiv. Nu simțeam oboseală, doar deznădejde și spaimă.

Când am ajuns la sosire, am putut să-mi descleștez dinții; am scăpat cu bine. Am terminat cursa în noaptea de miercuri spre joi, la ora 23:57, după 76 de ore și 27 de minute. Cu toate astea, ori nu m-am bucurat, ori n-am mai simțit că mă bucur de momentul mântuirii.

În velodrom am primit un pachet cu mâncare. M-am așezat la o masă și mă uitam la pachet. În fața mea s-a așezat cineva care se uita în jur într-un fel foarte ciudat. Mă întrebam, oare i-o fi bine? Nu știu cât de ciudat îl priveam și eu, dar la un moment dat mă întreabă îngrijorat: „Are you ok?”.

Am mâncat macaroanele din pachet, apoi am mers la un cort imens din curtea velodromului și am dormit până la amiază. Ploua. Așteptam afară, învelit într-o folie de plastic, ca să-i văd pe cei care mai soseau încă, uzi leoarcă. Cu cât trecea mai mult timpul, cu atât creștea și tensiunea așteptării. Cunoscuții își îmbrățișau fericiți învingătorii, dar inevitabil, vor fi și lacrimi printre stropii de ploaie. Dintre români, lipsea Cristi.

Nu pot să nu amintesc aici mesajele de încurajare ale celor care îmi urmăreau parcursul. Pe unele am apucat să le văd în timpul cursei și mi-au dat putere să merg mai departe, pe altele le-am citit abia la hotel și m-au întremat mai mult decât odihna. În momentele în care nu știu ce mă mai ținea pe bicicletă, prietenii mă îndemnau să rezist, iar mama mă chema acasă. Tuturor, le mulțumesc din suflet.

La două luni după aceea încă mai aveam mâinile fără vlagă și degetele amorțite de la vibrațiile ghidonului, încât și ca să învârt cheia în ușă îmi trebuiau ambele mâini. O vreme n-am mai vrut să aud de bicicletă. Apoi, m-am întrebat dacă n-aș fi putut termina mai repede dacă mă organizam altfel. Dar asta n-am cum s-o aflu decât la următoarea participare.

Uite că iar m-a luat gura pe dinainte!

Următoarea ediţie Paris-Brest-Paris va avea loc în 18 august 2019. 

https://www.facebook.com/ParisBrestParis/